Inca o seara in care nu mi-e somn... Pot sa spun ca sunt singura acasa de o saptamana... si inca nu sunt sigura daca am gasit sentimentul care ma aduce inapoi in locul in care am respirat pentru prima oara si in care am invatat sa merg.
Corpul si mintea mea alcatuiesc impreuna un mare semn de intrebare in ceea ce priveste viitorul si modul in care voi raspandi o stralucire in jurul meu. Si in ceea ce priveste oamenii care vor miji ochii la vederea ei.
Si iar imi rasuna in minte o melodie... o speranta... un vis... Oare visele vin atunci cand cele precedente se sting? Sau ma agat de unul doar ca sa prind ziua de maine?
E greu sa depinzi de cineva... Mai ales cand ai peste 7 decenii in spate... si te gandesti ca iti lipseste ceva... E ciudat cum oamenii pot accepta situatii neplacute si cum se pot adapta la ele intr-o saptamana... Mi-ar fi placut sa fie cu totul altfel... nu sa accept situatia... Mi-ar fi placut sa existe ceva ce sa pot face ca sa ii usurez ei starea si modul de a trai... din punct de vedere psihic, desi s-a dovedit a fi cea mai puternica dintre noi toti...
Si in cele din urma ajung iar la varful de munte batut de vantul cald... ma visez acolo de fiecare data cand sunt sau ma simt singura... Ma duc in locul meu plin de farmece ce linistesc temerile si intrebarile... cu noapte magica de vara si cu cer negru batut cu stele... Cata forta si putere de a merge mai departe...
Ma simt dificila pentru mine insami ca sa pot sa deosebesc doua stari total diferite si sa inteleg ce se intampla de fapt cu mine in astfel de momente... Astept sa se intample ceva... nu stiu ce... dar poate ca am sa aflu.
