Din nou in corpul meu

M-am intors la ceea ce stiu sa fac mai bine... Sa zambesc fara motiv si sa alerg pe role, spre soare... Sa scot capul pe geam in autobuz si sa prind in par vantul...
M-am intors la sentimentul de libertate pe care nu l-am simtit de mult timp...
Sunt din nou eu... libera sa zbor spre orasul acela indepartat in care sunt vise...
Ce daca o sa cad? O sa continui sa traiesc in aceasi iluzie si in acelasi vis frumos in care am gasit fericirea de felul in care sunt... si in care arat...
Si sunt singura in camera... in casa... in orasul asta... Dar in acelasi timp sunt plina de oameni si de figuri... Si cant o data cu melodia asta care ma obsedeaza de azi dimineata...
Nu am destui plamani pentru a respira... si destule guri pentru a exprima marele zambet din mine...

Fara valuri..... va rog....

A fost candva o zi in care nu stiam ce sunt alea lacrimi si responsabilitati... cand faceam lucruri din nestiinta, pentru care nu trebuia sa-mi cer scuze...

A fost o zi in care nu stiam ca "a iubi'="a suferi"... si visam la primul meu sarut crezand ca o sa fie ceva iesit din comun... De fapt, nici nu-mi mai aduc aminte la ce anume speram si de ce eram atat de incantata de viitorul asta care... uite ca a venit...si...

A fost o zi in care eram preocupata doar de lucruri concrete... si nici prin cap nu-mi treceau intrebarile de azi...

O zi in care nu bagam in seama rautati si intrigi... nici nu stiam ce sunt alea...

Si ne trezim in marele cazan... inghesuiti... transpirati... gandindu-ne de ce vecinul ne-a dat un cot in coaste...

Eu, cand o sa fiu copil, vreau sa ma fac aviator

Cred ca azi, mai mult decat oricand, am visat la vremea cand ma jucam prin parcarea din spatele blocului... Mi-am adus aminte cum fugea mama dupa minte cu aparatul dentar in mana...

Ciudat copil... Acum cativa ani aveam responsabilitatea de a-mi indrepta dintii... si acum o am pe cea de a absolvi facultatea... Ma aflu in pragul important al viitorului meu... si poate si al turismului romanesc :)) ca sa sune mai "wow" :P Nu am nimic altceva de facut decat sa stau toata ziua la calculator... sa profit de faptul ca posesoarea lui e plecata acasa... si sa scriu absolut tot ce este legat de lacurile glaciare din Muntii Fagaras... M-am plictisit ingrozitor de sarcina asta de a termina o facultate. Ma chinui de la inceputul lunii mai... si timpul parca e din elastic...

De cand scriu la licenta asta am rememorat fiecare loc cu iarba si vant in care am fost...si fiecare milimetru de pamant pe care am calcat... fiecare picatura de ploaie... fiecare graunte de grindina... cum jucam X si 0 pe stanci la peste 2000 m inaltime, intr-un scurt popas...

Invata-ma cu mainile tale

Am ajuns in sfarsit in situatia de a fi presata de timp si de sentimente. Habar n-am ce simt acum sau ce ar trebui sa simt... E ceva ce nu pot sa explic... cum ma intorc mereu in orasul acela in care am invatat gesturi noi si am experminentat ceva ce nu a trebuit sa iau in serios si totusi am facut-o... Am impresia ca nu sunt singura care face asa... Si daca o faci si tu mi-ar placea sa-mi spui... Nu m-am asteptat sa fie asa... de fapt, nu m-am asteptat la nimic, pentru ca nu am vrut sa fiu dezamagita mai tarziu... Poate ca tot o sa fiu la un moment dat... Sau poate ca o sa fii tu cel dezamagit, la cat de schimbatoare sunt.Dar nu m-am gandit niciodata ca o sa ma simt ca acasa in bratele tale... si ca asa trebuie sa fie in conditiile in care suntem numai prieteni. Nu sunt suparata... dar sincera sa fiu..distanta a fost mereu cea care a avut un cuvant de spus, indiferent de ce s-a intamplat. Si totusi... Nu vreau ca tocmai asta sa fie un obstacol... Nu stii niciodata ce o sa fie mai tarziu... Nu stii niciodata ce are sa urmeze...Aseara am plans pentru un copil care nu era al meu... Vorbesc de el la trecut... pentru ca acum el nu mai exista... Nu pot sa-mi dau seama cat de mare poate sa fie iresponsabilitatea ca sa faci un asemenea lucru si sa spui apoi ca te simti bine... Cum poti sa-ti mai doresti inca un omulet fara vina... Poate ca singuratatea ma face sa gandesc asa... Pentru ca, intradevar, uneori sunt o persoana singura... Nu am pe cineva care sa ma stranga asa de tare incat ruptura sa fie ceva imposibil si sa realizez asta... Nu am pe nimeni care sa fie indispensabil vietii mele asa cum au unele fete de varsta mea... Nu pot sa spun ca asta ar fi neaparat o problema, pentru ca am destule lucruri care compenseaza intr-un fel aceasta lipsa... Oarecum imi place situatia asta pentru ca nu ma simt constransa de nimeni si de nimic... Dar imi doresc mult bratele in care sa ma intorc pentru totdeauna... Si pentru ca e soare, pentru ca sunt tanara... Am sa ies afara si am sa rad gandindu-ma la ce ma asteapta acolo... Am sa fiu increzatoare in fortele mele, pentru ca vreau si stiu ca am sa reusesc... si am sa duc la capat lupta asta continua cu mine insami... si am sa ies invingatoare...