Invata-ma cu mainile tale

Am ajuns in sfarsit in situatia de a fi presata de timp si de sentimente. Habar n-am ce simt acum sau ce ar trebui sa simt... E ceva ce nu pot sa explic... cum ma intorc mereu in orasul acela in care am invatat gesturi noi si am experminentat ceva ce nu a trebuit sa iau in serios si totusi am facut-o... Am impresia ca nu sunt singura care face asa... Si daca o faci si tu mi-ar placea sa-mi spui... Nu m-am asteptat sa fie asa... de fapt, nu m-am asteptat la nimic, pentru ca nu am vrut sa fiu dezamagita mai tarziu... Poate ca tot o sa fiu la un moment dat... Sau poate ca o sa fii tu cel dezamagit, la cat de schimbatoare sunt.Dar nu m-am gandit niciodata ca o sa ma simt ca acasa in bratele tale... si ca asa trebuie sa fie in conditiile in care suntem numai prieteni. Nu sunt suparata... dar sincera sa fiu..distanta a fost mereu cea care a avut un cuvant de spus, indiferent de ce s-a intamplat. Si totusi... Nu vreau ca tocmai asta sa fie un obstacol... Nu stii niciodata ce o sa fie mai tarziu... Nu stii niciodata ce are sa urmeze...Aseara am plans pentru un copil care nu era al meu... Vorbesc de el la trecut... pentru ca acum el nu mai exista... Nu pot sa-mi dau seama cat de mare poate sa fie iresponsabilitatea ca sa faci un asemenea lucru si sa spui apoi ca te simti bine... Cum poti sa-ti mai doresti inca un omulet fara vina... Poate ca singuratatea ma face sa gandesc asa... Pentru ca, intradevar, uneori sunt o persoana singura... Nu am pe cineva care sa ma stranga asa de tare incat ruptura sa fie ceva imposibil si sa realizez asta... Nu am pe nimeni care sa fie indispensabil vietii mele asa cum au unele fete de varsta mea... Nu pot sa spun ca asta ar fi neaparat o problema, pentru ca am destule lucruri care compenseaza intr-un fel aceasta lipsa... Oarecum imi place situatia asta pentru ca nu ma simt constransa de nimeni si de nimic... Dar imi doresc mult bratele in care sa ma intorc pentru totdeauna... Si pentru ca e soare, pentru ca sunt tanara... Am sa ies afara si am sa rad gandindu-ma la ce ma asteapta acolo... Am sa fiu increzatoare in fortele mele, pentru ca vreau si stiu ca am sa reusesc... si am sa duc la capat lupta asta continua cu mine insami... si am sa ies invingatoare...

pentru m.c

Mihai Cristian? Marius Costin? Mircea Cosmin? :)
Hai sa iti explic cum scriu eu...
Ma duc la facultate, merg cu autobuzul, ascult muzica, vorbesc cu cineva pe messenger, cineva imi spune ceva frumos (nu neaparat frumos :D), imi aduc aminte de ceva.... Imi pun o melodie la casti. De preferinta Andain - Time, sau Bliss-Budha - Wish you were here, sau David Gray - This year's love.... Si cam asta e ambienta... Eventual mai adaug si cateva lacrimi (ceea ce s-a intamplat destul de des)
Si daca scriu despre cineva... Vreau sa cred ca sunt doar stari de moment si ca nu ma hazardez in situatii ridicole sau imposibile... Si poate sa vada, pentru ca nu imi tin sufletul secret. Numai ca nu stiu cate persoane apreciaza asta. Acum nu ma astept sa primesc comentarii sau mesaje de multumire. Oameni! Daca scriu despre voi si pentru voi, o fac pentru ca insemnati ceva pentru mine (sau ati insemnat la un moment dat). Pentru ca exista o persoana pentru care am scris si s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari iluzii.
Scriu doar ce simt... :)

.....

Ascult melodia a nu stiu cata oara...

Si pentru prima data imi doresc ca situatia sa fi fost altfel. Nu sa am parul lung, sau sa fiu blonda, sau sa am masina si bani :P Cred ca mi-ar fi ajuns si numai sa fiu acolo, sa iti spun ca iti sunt aproape, langa tine, si sa te tin strans in brate cand esti singur.

Pentru prima data imi doresc ca statusul tau sa fi fost altul: in loc de buni prieteni sa scrie cu totul altceva. Nu ma intreba ce, pentru ca stii ca e pericol... Stiu ca esti o persoana mult mai exacta ca mine. Si ca nu ai cadea niciodata in partea cealalta, parte pe care eu deja am inceput sa o ating. Si ca nu ai recunoaste nici mort ca e ceva... ceva ce poate ca exista doar in mintea mea... Si hai sa fim seriosi. De cat timp vorbim? De jumatate de an? Poate cu o luna sau doua mai mult? Nici nu mai tin minte...

Cand am deschis blog-ul am simtit ca aveam mult mai multe de spus decat am scris pana acum. Si iar am rams fara cuvinte, iar nu stiu ce sa scriu, iar nu stiu sa definesc. Ce as putea sa scriu sa nu devin patetica? Sau naiva? Sau... cum mai vrei tu...

Tu care copac vrei sa fii? Pot sa aleg eu in locul tau? Vreau sa fii copacul mai inalt, care sa ma protejeze si sa ma ia in brate noaptea cand visez urat. Sau care sa isi cada frunzele peste mine, sa ne hranim din acelasi pamant. Dar vreau sa fii si copacul mai mic. Pentru ca si tu ai momente in care suferi. Si asa cum esti tu pentru mine, asa vreau sa fiu si eu pentru tine: colacul de salvare. Vreau sa traim pe aceeasi margine de prapastie, sa ne uitam impreuna in jos si sa ne simtim unul altuia crengile tremurand la vederea abisului. Vreau sa ne lumineze acelasi soare cand privim spre est.

Nici macar tu nu ma poti condamna ca sunt visatoare. Pentru ca uneori sunt aproape sigura ca iti place sa te refugiezi in visele mele...

Dimineata la 8 jumate?

Pentru mine da....Niciodata nu reusesc sa ma trezesc mai devreme fara sa fiu moarta de somn in restul zilei...

Si totusi....de ce m-am trezit asa "devreme"? Ca am fost invitata sa iau cafeaua pe mess...Mai multe nu spun...."ca e pericol"...

Cafeaua mea nu arata in nici un caz ca cea din imagine...(daca un plic de nesscafe si unul de ness simplu pot compune o "CAFEA") dar important e ca beau ceva in incercarea de a ma trezi...

Asa ca "buna dimineata" tuturor celor care isi beau cafeaua odata cu mine....Si "cum reusiti?" celor care se trezesc fara drogul asta...