Invata-ma cu mainile tale

Am ajuns in sfarsit in situatia de a fi presata de timp si de sentimente. Habar n-am ce simt acum sau ce ar trebui sa simt... E ceva ce nu pot sa explic... cum ma intorc mereu in orasul acela in care am invatat gesturi noi si am experminentat ceva ce nu a trebuit sa iau in serios si totusi am facut-o... Am impresia ca nu sunt singura care face asa... Si daca o faci si tu mi-ar placea sa-mi spui... Nu m-am asteptat sa fie asa... de fapt, nu m-am asteptat la nimic, pentru ca nu am vrut sa fiu dezamagita mai tarziu... Poate ca tot o sa fiu la un moment dat... Sau poate ca o sa fii tu cel dezamagit, la cat de schimbatoare sunt.Dar nu m-am gandit niciodata ca o sa ma simt ca acasa in bratele tale... si ca asa trebuie sa fie in conditiile in care suntem numai prieteni. Nu sunt suparata... dar sincera sa fiu..distanta a fost mereu cea care a avut un cuvant de spus, indiferent de ce s-a intamplat. Si totusi... Nu vreau ca tocmai asta sa fie un obstacol... Nu stii niciodata ce o sa fie mai tarziu... Nu stii niciodata ce are sa urmeze...Aseara am plans pentru un copil care nu era al meu... Vorbesc de el la trecut... pentru ca acum el nu mai exista... Nu pot sa-mi dau seama cat de mare poate sa fie iresponsabilitatea ca sa faci un asemenea lucru si sa spui apoi ca te simti bine... Cum poti sa-ti mai doresti inca un omulet fara vina... Poate ca singuratatea ma face sa gandesc asa... Pentru ca, intradevar, uneori sunt o persoana singura... Nu am pe cineva care sa ma stranga asa de tare incat ruptura sa fie ceva imposibil si sa realizez asta... Nu am pe nimeni care sa fie indispensabil vietii mele asa cum au unele fete de varsta mea... Nu pot sa spun ca asta ar fi neaparat o problema, pentru ca am destule lucruri care compenseaza intr-un fel aceasta lipsa... Oarecum imi place situatia asta pentru ca nu ma simt constransa de nimeni si de nimic... Dar imi doresc mult bratele in care sa ma intorc pentru totdeauna... Si pentru ca e soare, pentru ca sunt tanara... Am sa ies afara si am sa rad gandindu-ma la ce ma asteapta acolo... Am sa fiu increzatoare in fortele mele, pentru ca vreau si stiu ca am sa reusesc... si am sa duc la capat lupta asta continua cu mine insami... si am sa ies invingatoare...

Bate vantul

Bate de ceva vreme... prin tot ceea ce inseamna EU si prin tot ceea ce primesc de la ceilalti. Am ajuns sa nu mai pretuiesc mai nimic din ceea ce mi se spune... Nu pentru ca nu stiu sa apreciez... Ci pentru ca nu mai am incredere... si nu stiu daca e adevarat sau nu... Daca e corect sa spui ca ar trebui sa ai incredere numai in tine insuti, atunci cum mai poti sa traiesti langa o persoana? Cum mai pot eu sa mai sper la atentia si dragostea si cuvintele unei persoane?

In momentul acesta strigatul din mine suna a pustiu...

Finally

Putin soare si chef de plimbare cat cuprinde... Orice altceva decat sa scriu proiecte si licenta. Asa se intampla mereu cand am ceva de facut pentru facultate si e frumos afara. Prefer sa bat orasul pe jos decat sa intepenesc pe un scaun.

Am innebunit de la atata frig si de la atatea picaturi de ploaie... Parca imi ploua in suflet :)) (surorile stiu de ce)... Urasc sa stau in casa, si sa mai fiu si singura.

Hai sa stam pe plaja si sa mancam inghetata... Si sa ma trantesc in patul acela moale si albastru numit "mare"... Sa ma incaltz cu bucatzele mici mici mici de piatra... Nu cred ca exista incaltari mai moderne ca ele....

Sa adun milioane de melci si scoici de pe plaja, amintire de la mare... Ce bine ca visele nu mi le poate lua nimeni...

Uite plaja... Uite si marea :-)

Una bucata gheata

A trecut ceva timp de cand nu am mai avut ganduri sau degete sa scriu... :)
Ma simt oarecum schimbata. Nu m-am transformat intr-o bucata de gheata asa cum ar zice cineva... Iar poza am pus-o pentru ca sunt convinsa ca o sa arate fain pe fundal rosu :D

Pe masura ce trece timpul, pe atat simt cum poarta cea mare se deschide... Incet incet reusesc sa vad cate o bucatica din viitor... Visez cam mult... sper la multe...

If you're not the one

Maine se implineste o saptamana... Sa dau tot? Sa spun absolut tot? Mai bine nu! :)

Recunosc... ma simt bine asa cum sunt acum... desi nu e situatia pe care mi-o doream... Sper la mult mai mult de atat... Sper la sacrificii si compromisuri si promisiuni indeplinite...

Sper ca mainile si buzele sa fie doar ale mele... Si vorbele... si visurile... si....

Vise de fata naiva... De ce sa ma plang acum cand stiu ca macar o parte din acestea deja le am? Sau... jumatate din fiecare... Nu imi ajunge... Nu sunt egoista... Dar daca as fi in locul ei... As innebuni...

Si ma gandesc la situatia asta...

Am gasit un citat intr-o carte: "Dinu se simtea dezorientat. Cum unei femei destepte ca ea nu-i trecea prin minte ca tot ce ne inconjoara, ca noi insine suntem supusi unui proces evolutiv, ca totul misca intr-o directie sau alta, ca nimic nu-i imuabil precum Ceahlaul despre care dracu' stie cum o fi aratat si ala pe vremea dinozaurilor sau doar a strabunilor daco-romani?! Tinea sincer la femeia asta, aprecia ca se simt excelent impreuna, dar i se tocise entuziasmul, se topisera in ceata acele >>simt tot timpul nevoia sa o vad, s-o aud, s-o ating<<, considerate cele trei puncte cardinale ale dragostei. Discutase chestiunea si cu taica-sau, bunul lui prieten, si asta pentru ca ea, pana la a deschide un atac frontal, tangentase subiectul destul de transparent. Batranul avocat fusese transant:

- E o legatura uzata. Cinci ani inseamna mult cand nu intervin alte interese care sa o consolideze. In ce te priveste, chiar daca nu mai ai cas la gura, esti inca la inceput de viata. Femeia asta reprezinta, asa cum se exprimau menestrelii de altadata, o carte citita. Insurandu-te cu ea, te asiguri de multa plictiseala. Vei casca mult alaturi de ea."

E doar un citat. :) Nu e neaparata nevoie sa fie universal adevarat...

Dar eu tot cu sperantele mele si nu ai niciun drept sa ma condamni... :)

Ti-am zis ca azi o sa fii doar al meu... Si chiar ai fost... Am umblat impreuna cu aceeasi pereche de role... Am fumat din aceeasi tigara... Am stat pe aceeasi banca... Am citit aceeasi carte :) O zi superba! Iti multumesc pentru vise!

Sa scriu un mesaj nou... totally new...

O noua zi de viata a trecut. Afara e soare si vant... Nu se poate sa fie doar una dintre ele... Ori soare... ori vant... Am ochii in soare, dar sufletul in vant. Ma schimb precum vremea in perioada asta. Sunt multumita de mine in ceea ce priveste examenele. Dar nu-mi place cum sper dupa anumite lucruri irealizabile... nu in viitorul apropiat... si nici in cel indepartat. Pentru ca ceea ce imi doresc eu acum imi e clar ca nu se poate realiza. Nu stiu de ce sper atat si de ce sangerez de fiecare data cand nu merge... Nu stiu de ce ma mai complic atat cu intrebari si asteptari de explicatii si de semne.
Si oricat de mult m-as stradui sa pansez o rana, sa o ingrop in "ceea ce a fost", taietura aceea, usturimea, durerea... toate raman si se intorc cu forte proaspete. Sunt vizibile in ochi, in gesturi, in ganduri, si mai ales in amintiri.
Sa stergi din minte si din inima ceva ce a fost si nu se mai intoarce, e imposibil... mereu o iluzie desarta... Si sa speri ca poate o sa traiesti ceva asemanator... poate cu altcineva... Pentru ce? Sa ti se reproseze ca arati nu stiu cum... sau ca vorbesti cu un accent ciudat... sau ca nu vorbesti deloc... Si sa primesti toate acestea din partea persoanelor la care ai tinut... Acum cine se contrazice? Pentru ca nimeni nu e perfect. Si nimeni nu stie reteta relatiei ideale, in care nimeni nu plange si nimeni nu reproseaza nimic. Daca iubesti acea persoana, o iubesti cu tot cu defecte... Dar nu i le arati si apoi ii spui "Dar tu stii ca te iubesc". E total aiurea... Si e o cursa fara sfarsit si fara premii.. Exista doar o consolare... Ca timpul petrecut atunci nu a fost in van... Ca ai invatat ceva din palma aceea si ca data viitoare o sa te straduiesti sa nu mai iei inca una. Sau cel putin sa nu fie la fel de dureroasa. Poate cineva sa promita cu nu va lovi niciodata? Ca nu poate face pe nimeni sa sufere? Exista o astfel de persoana? Arata-mi-o cu degetul... sau ascunde-o pentru totdeauna... ca sa nu mai sper la cine stie ce mare dragoste fara iluzii dureroase si prejudecati si regrete...

Lately

Nu am mai scris de aproape o luna... Timp in care am sters un post.. Mi s-a parut deplasat si... depasit de situatie... Cam tot e negru pentru mine acum. Nu pot sa spun ca nimic nu iese bine... Dar in ultima vreme... nu stiu... ceva lipseste... Si parca nici starea mea de spirit nu mai e aceeasi... Am inceput sa visez apa si locuri in care as vrea sa fiu. Simt ca locul meu nu e aici, desi orasul asta a fost dintotdeauna provizoriu pentru mine. Parca as fi undeva la capatul lumii. Imi e greu sa ma gandesc ca persoanele la care tin si de care mi-e dor si pe care as vrea sa le cunosc sunt asa de departe de mine. Ma simt ca intr-un oras strain, in care oamenii nu au fete, nu au trasaturi... Pur si simplu nu ma mai regasesc aici.
Am nevoie de ceva nou. Am nevoie de rolele care ma duc cu viteza in alta parte. Am nevoie de un petic de iarba si un colt de cer. De un munte care sa ma acopere. Vreau sa pun eu stele acolo sus. Incep sa visez cu ochii deschisi la razele acelea de soare primavaratic... Deja se simte ceva in aer... si in mine...
Mi-e frica la examenul de diseara...