Nici acum nu-mi vine sa cred....Ca ai fost langa mine pentru putin timp...Ca m-ai tinut in brate penru putin timp...Desi obiectele acelea colorate si fragile pe care noi le numim flori sunt o dovada materiala a faptului ca existi cu adevarat....Am sa ma contrazic...Exist...dar nu sufar...Poate doar faptul ca sunt 400 km intre noi poate sa ma faca sa fiu mai melancolica. Sa ma gandesc ca si relatiile la distanta sunt bune la ceva...Poate la apropierea de cineva...Poate la sporirea increderii...si a sentimentului...
Si uite ca am facut-o si pe asta...Am ales sa tin la cineva cu tot riscul.De a rani si de a fi ranita...De a iubi si de a fi iubita...
Nu scriu pentru ca ti-am promis, sau pentru ca nu am zis nimic....Asa simt acum...ca trebuie...TREBUIE sa scriu...
As putea sa-ti dau o suta de mesaje in acelasi timp....As putea sa spun multe...multe....Dar simt ca in nebunia asta cuvintele sunt doar niste simple.... cuvinte...care nu pot exprima ce simt...Cum as fi putut dormi linistita cand te stiam in camera de alaturi...cand totul nu pare decat un vis...
Si nici macar acum nu ma simt goala de cuvinte...Nu stiu daca voi putea sa exprim vreodata cum ma faci sa ma simt. E soarele care la mine de abia a rasarit...E plaja pe care am visat-o intotdeauna...E muntele pe care de abia acum am inceput sa urc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu